Fântâna satului

Demult, tare demult, cu veacuri în urmă,
O secetă cumplită cuprinse țara-ntreagă.
Fântânile secate nu mai dădeau o picătură,
Nici urmă de ploaie sau rouă pe-a câmpului verdeață.
Soarele nemilos ardea, se ofileau ogoarele,
De pe buze piereau cântecele și zâmbetele.
Nici strop de apă nu era, mureau oameni și dobitoace,
Până și copacii de pe drum stăteau galbeni ca ceara.
S-au adunat oamenii, au grăit bătrânii-n cor:
"Aici pierim cu toții sub blestemul cerurilor,
Nu ne mai poate ajuta nici un suflet omenesc,
Hai să plecăm, izvoare proaspete să găsim firesc."
Încet s-au umplut lăzile cu zestre bogată,
Pe care trase de boi, mobile și perne-ncărcată.
Unii își plâng ogorul, alții casa părăsită,
A pornit tot satul, de la mic la mare, cu inima-ntristată.
Zilele treceau, una după alta-n șir,
Obosiți și chinuiți, mergeau fără popas.
În arșița zilei, sub cerul înstelat,
Dar apă nu găseau, oricât ar fi căutat.
Când au ajuns la hotarul de trei munți,
S-au ridicat plângeri din gurile celor mulți:
"La ce bun să mergem? Apă tot nu vom găsi,
Mai bine aici, la marginea pădurii, ne vom odihni."
Doar Gheorghe păcurarul, cu nădejde-n gând,
Își mâna turma prin noaptea adâncă, rând pe rând.
Trupu-i istovit l-a lăsat să se odihnească,
O rugă fierbinte șoptindu-i pe buze să pornească.
Și cum adormi, un vis minunat avu:
Din înaltul cerului, un înger strălucitor coborî.
Straiele-i luminoase luceau în noapte tare,
Un crin alb ținea în mână, ca o lumânare.
Așa i-a grăit flăcăului cu glas blând:
"Nu dormi, Gheorghe păcurarule! Sapă unde ești acum!"
Lumina cerească pieri, visul se risipi în zare.
Se trezi flăcăul, își frecă ochii cu ardoare,
Luă sapa-n mână și-ncepu a săpa-n lumina lunii,
Și ce să vezi: minune mare, apă țâșni din adâncul humii.
O rugă de mulțumire înălță către Domnul sus,
Și-și aduse mieii însetați la izvor, cum i s-a spus.
Când toți s-au adăpat și s-au înviorat bine,
Și-aminti de cei rămași în codru, fără de tine.
Oare au găsit apă? De nu, vor pieri cu toții.
Și-alergă înapoi, să-i scape de nevoi și morții.
Auzind de minune, veni tot alaiul în grabă,
Păcurarul văzător de vise le fu călăuză dragă.
Nu mai plecară de-acolo, ci s-au așezat cu toții,
Au arat pământul și case-au ridicat, ca gospodarii.
Acestui sătuc i-au zis Gheorgheni pe vecie,
Că după Gheorghe păcurarul, așa spune povestea vie.
De câte veacuri s-a-ntemeiat, nimeni nu mai știe,
Dar în mijlocul satului, "Fântâna" încă-i vie.